Când nu ştii să faci nimic, nu-ţi rămâne decât să faci politică (eseu despre tabloul politic)

În toată lumea, politicianul „profesionist“, politicianul de carieră, tinde să sacrifice profilul primei sale formaţii, pentru a se dedica unui tip de activitate cu reguli vagi. A fi parlamentar sau ministru, prefect sau şef de partid e altceva decât a fi jurist, economist, inginer, mecanic auto sau agricultor. Încet-încet, politicianul devine cineva care nu mai ştie să facă nimic, în afară de politică. Luaţi din scurt, puţini dintre reprezentanţii elitei noastre conducătoare ar şti să răspundă prompt şi cinstit la întrebarea „Ce-ai face dacă ai ieşi din politică?“ şi, în definitiv, „Ce ştii să faci?“ în afara coregrafiei electorale curente.

Politicianul e, de regulă, un profesor care s-a lăsat de profesorat, un medic care s-a lăsat de medicină, un cizmar care s-a lăsat de cizmărie. Asta în varianta bună. De multe ori, e un cizmar prost, un medic îndrăgostit mai curând de funcţie decât de meserie, un profesor fără vocaţie. A nu (mai) avea o ocupaţie, un meşteşug, un domeniu de activitate bine circumscris – iată preţul pe care omul politic trebuie să fie dispus să-l plătească, de dragul accesului la putere. Consecinţele sânt numeroase şi, din punctul meu de vedere, grave. Voi enumera cîteva, dintre cele mai evidente.

Mai întâi, cel care a încetat să mai aibă o competenţă activă, într-un spaţiu profe­sio­nal dat, ajunge să ştie din ce în ce mai puţine despre noţiunea însăşi de competenţă. Cine nu ştie să facă mai nimic e tot mai puţin atent la ce ştiu să facă alţii: cu alte cuvinte, n-are criterii să judece profesionalismul celorlalţi şi cu atât mai puţin să-l respecte. Insul care nu ştie să facă nimic determinat e erodat, inevitabil, de o criză acută a propriei responsabilităţi. Simţul răspunderii nu se poate forma în vid.

Cine ajunge la poziţii înalte după alte criterii decât cele ale unei profesiuni bine stăpânite are de făcut faţă tuturor dezavantajelor imposturii. În loc ca puterea să se legitimeze prin competenţă, ea nu se legitimează decât prin propriul ei exerciţiu, arogant şi suficient. Mai mult: puterea sfârşeşte prin a legitima incompetenţa. De vreme ce nu trebuie să ştii nimic specific pentru a ajunge sus, înseamnă că faptul de a şti ceva anume e mai curând o piedică, un handicap social. Pedagogic vorbind, prestigiul formal al unor oameni fără nici o meserie e creator de confuzie etică şi dezagregare civilă.

În sfîrşit, omul fără meserie e condamnat la o foarte impură motivaţie a acţiunii politice. El se ţine cu dinţii de fotolii şi demnităţi, pentru că n-are la ce se întoarce. Întrucît altceva nu (mai) ştie, e musai să rămînă în front pînă la moarte. Iubit sau nu, eficient sau nu, util sau dăunător, el se va strădui din răsputeri să se agaţe de scena publică împotriva tuturor evidenţelor. Ce altceva să facă? Când nu ştii să faci nimic, nu-ţi rămâne decât să-ţi confecţionezi un destin politic. 

Tu ce părere ai despre arena politică actuală???

Eseu: Andrei Pleșu

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply